5 iunie

Ziua de duminică, 5 iunie, ar fi trebuit să fie o zi ca oricare alta pentru cetățenii liberei și prosperei Capitale ale îmbelșugatei Românii. Ca de obicei, hypermarketurile fuseseră luate cu asalt de români, promenadele din parcuri erau pline până la refuz, fleicile sfârâiau pe grătarele dintre mașini și Tatulici avea audiența constantă.

Această stare normală a lucrurilor, din păcate, nu a fost împărtășită și de vigilenții apărători ai statului de drept și ordinii publice, mai precis jandarmii români. Acești stâlpi de echilibru ai societății au primit o grea misiune, și din nou au făcut dovada eroismului pe care toți îl așteptam în mod justificat din partea lor.

După ce și-au luat adio de la cei dragi cu lacrimi în ochi, circumstanțele nefericite arătând că e posibil să nu se mai întoarcă din periculoasa misiune decât înveliți cu drapelul și în sunet sobru de fanfară, vajnicii apărători ai libertății cetățenești au plecat resemnați către unitățile lor.

Ordinele erau clare:

“Înăbușiți răscoala. Grupuri de tineri vor încerca să se așeze pe iarbă. În Piața Universității”.

“Pe iarbă???”, ar fi întrebat unii jandarmi, șocați la auzul abominabilei știri. “Să se AȘEZE?” – ar fi întrebat unul mai slab de înger, cu câteva momente înainte să se prăbușească pe jos, alb la față.

Dar acestea erau doar informațiile pe care le primiseră cei din rangurile inferioare. Doar câțiva superiori primiseră restul veștilor, la auzul cărora sângele le-a înghețat în vine:

“O să VORBEASCĂ între ei. Pe iarbă. Domnul fie cu voi.”

Clănțănind din dinți, unul a întrebat:

“Pa-pa-pancarte? O să aibă pancarte?”

“Da”, i s-a răspuns după un lung moment de ezitare. “Vor avea o pancartă. Dar, vajnicii mei camarazi, nu vă pierdeți cu firea. Vom fi acolo zeci, poate chiar sute de jandarmi, și vom beneficia de cele mai bune armuri, bastoane și tuburi de gaz lacrimogen. O asemenea aroganță nu poate fi tolerată.”

Ora 6 veni ca orice oră 6 de duminică, iminent și amenințător. Jandarmii scrâșneau din dinți uitându-se cu teamă la grupul amenințător de tineri zâmbitori și îmbrăcați colorat.

“Șefu’, când le scoatem dinții? Deja mă ia cu fiori de la zâmbetele astea nesimțite!”

“Nu încă. Legea 60/1991 spune clar că trebuie să găsim organizatorul, și trebuie să demonstrăm că e un protest. Abia după aia îi crăcănăm cu bătaia.”

“Șefu’, dar am vorbit cu niște rocheri de-ăștia, și toți spune că a venit aici pe cont propriu, fără organizatori. Dă capu’ lor, șefu’, îți vine să crezi? Și cică nu vrea să protesteze, doar să vorbească între ei!”

“Lasă că vedem noi dacă e așa. Așteaptă și vedem noi, ‘tu-le mama lor de sataniști.”

Tensiunea se acumulează în timp ce primul cur de tânăr arogant stâlcește primul fir de iarbă. Mai multe posterioare îi urmează exemplul. Încep și primele discuții, monitorizate atent de polițiști îmbrăcați într-un “civil” foarte conform, persoane greu de distins ca un grup de taximetriști la festivalul Woodstock.

Trec ore întregi de discuții între grupuri. Jandarmii transpiră abundent, neavând avantajul tactic al teroriștilor din iarbă, și anume pantaloni scurți, fuste și alte cârpe care permit aerisirea diferitelor părți ale corpului care cer asta la 30 de grade.

“Șefu’, ăștia ne sfidează în continuare și n-avem ce să le facem!”

“Hai acasă, dă-i în mă-sa. Mi-e foame.”

Jandarmii se întoarseră la familiile lor, care-i așteptau cu emoții. Lacrimi de bucurie au curs, cine îmbelșugate au fost consumate și aventuri palpitante din câmpul muncii au fost povestite la lumina caldă și jucăușă a televizorului care n-a pomenit nimic despre crudul război al nervilor din sângeroasa seară de 5 iunie 2011.